Pentru Tomaziu (1915-1990), homosexualitatea nu constituia o formă de infirmitate socială ori trăsătură a personalității ce ar trebui ecranată. Contactul studios cu lumea occidentală, întreprins între 1934-1936, l-a ajutat să-și fortifice propria-i identitate și să o afirme fără complexe. La 20 de ani, călătorește la Viena, Salzburg, apoi Paris unde frecventează asiduu mediile artistice și cele gay. La recomandarea lui George Enescu, nașul său, lucrează la Paris în atelierul lui Andre Lhote (1885-1962). În drum către România, decide să treacă prin Munchen ca stop intermediar către Berlin. Descoperă și admiră „arta decadentă”,  înfierată și interzisă oficial de naziști. Devine militant antifascist, întreprinzând acțiuni de spionaj pentru care va fi închis in vara anului 1944. Este din nou arestat și condamnat la 15 ani de închisoare de autoritățile comuniste pentru transmiterea unor informații în Occident despre deportările etnicilor germani din România.

Securitatea, prin notele unuia dintre informatorii plantați în preajma lui Tomaziu, reține anvergura sa artistică și compilează date din trecutul „burghez” al acestuia. Nota de 2 pagini semnată de Agentul Zola în 21 iulie 1964 este una din cele mai dense și consemnează fie și fragmentar momente importante  din periplul identitar-gay și cel cultural al pictorului Tomaziu:

„(…) Deși înrudirea lui cu GEORGE ENESCU l-ar fi putut determina să apuce pe acest drum spre care maestrul îl credea deosebit de înclinat și se oferea să-i deschidă calea, TOMAZIU a luptat din greu cu o familie filistină, ca să-l lase să picteze. Cumnat cu PRODANOVII, marii fabricanți, trăind între capitaliști, TOMAZIU a manifestat de timpuriu idei și sentimente de tipul „democrațiilor” occidentale. Pe cînd copia la Muzeul Toma Stelian opere de Luchian, Pallady etc., a cunoscut pe profesorul G. OPRESCU și pe criticul ION FRUNZETTI, pe atunci încă student sau proaspăt absolvent de belle-arte era considerat de aceștia, ca și de PETRE COMARNESCU și AL. BUSUIOCEANU, drept cel mai de valoare pictor tînăr. Expozițiile sale au demonstrat-o, ca și participările la saloane și la alte colective. Era un pictor cu probleme, cu idei, cu o mare autenticitate în tot ce făcea, cultivat, deștept, sensibil și avînd condițiile materiale cerute pentru a se dedica exclusiv picturii. Ura fascismul, și pe legionarii din Romînia în special; avea o mare slăbiciune pentru Churchill, pe care-l considera un om genial și un scriitor excelent.

Ilustrînd literatură, s-a împrietenit cu anglistul (pe atunci student la engleză) MIHNEA GHEORGHIU, al cărui snobism a fost determinant ca să lege o strînsă legătură între ei, cu toată cunoscuta afemeiere a lui M. Gheorghiu, ce contrasta cu preferințele homosexuale ale pictorului. Acesta „trăia” efectiv cu DINU ALBULESCU din Str. Plantelor, absolvent al Facultății de litere și „bas-bleu” (adică „femeie de litere”), iar în 1942-44, cînd a fost scenograf al Operei din Odessa, avea în Str. Piotr Veliki o casă unde adăpostea băitani de tot soiul, balerini în special, trăind cu 10-12 în același timp, pe lîngă ALBULESCU și PETRE BODEUȚ, pe atunci și el la Opera din Odessa. Cunoscîndu-l și frecventîndu-l atunci, sursa și-a dat seama de inteligența și talentul lui, iertîndu-i, de dragul lor, viciul scîrbos pe care-l afișa cu cinism  pe atunci, cu aere de superioritate.

Bun din fire și pașnic, el părea frivol și incapabil să se preocupe de altceva, mai serios, decît propriile lui plăceri, fizice și intelectuale. Doar pasiunea pentru artă le depășea. (…) Înainte de 1944, la o expoziție colectivă, participase cu o compoziție în care unul din personaje era caricatura „Mariei Mareșal” (Antonescu) trăgînd cu pușca în ciori. A avut față de arta ce se practica oficial pe atunci un total dispreț; l-a ajutat pe GHEORGHE ANGHEL, sculptorul, pe atunci necunoscut, să ajungă în cercul lui ENESCU și să se impună. Admira pe Șirato, care-l admira la rîndul lui și cu care avea lungi convorbiri.

Este mai mult decît excelent dotat și are o dragoste de meserie, care dovedește omul de mare vocație. Zăpăcit cu totul, confuz în ceea ce privește relațiile cu oamenii, s-a asociat întotdeauna cu persoane pe jumătate-nebune, cum e ALBULESCU, NADIA CHEBAP (pianistă în vîrstă), PETRE BODEUȚ, un oarecare BALINTESCU, acum la Craiova la Arhivele Statului, – care a strîns o mare cantitate de pînze și desene ale lui, cu gîndul să-i facă un muzeu într-un sat din Vîlcea – regizorul MIRCEA MAROSIN și mulți alți „ciudați” (adeseori dedublați, în ciudățeniile lor artistice, de cele erotice).

Nu este un agresiv, ca homosexual (…).

Are un fel franc de a fi, se face simpatizat în orice mediu și declară că, după ieșirea din închisoare, toți cei care l-au cunoscut acolo vin să-l vadă acasă și să-i aducă omagiul recunoștinței lor.

Ca scenograf și chiar regizor, a dovedit multă fantezie și talent. La fel, ca traducător de literatură și ca vorbitor despre artă.”

Leave a Reply

Muzeul Istoriei și Culturii Queer